Declaraţia preşedintelui Traian Băsescu, din 22 iunie 2011, în care se combinau neadevăruri şi insulte la adresa Majestăţii Sale Regelui Mihai, i-a revoltat pe mulţi români, indiferent dacă au opţiuni republicane sau regaliste. Cei care îl privesc pe Rege ca pe o personalitate a istoriei românilor, ca pe un model de moralitate sau chiar ca pe un conducător legitim s-au simţit ultragiaţi de afirmaţiile domnului Traian Băsescu.
Şerban Foarţă, CARISMA LEGITIMITĂŢII (mai 1992)
Între Arcul de Triumf al capitalei şi aşa-zisul „kilometru zero”, adică ombilicul României, avut-a loc duminică, de Paşti, un cvasi-referendum promonarhic, – fie şi dacă Regele Mihai, ca suveran de drept al nostru, nu e, de fapt, plebiscitabil.
După atâtea entuziasme contrafăcute şi groteşti, pe bază de convocator şi cu ovaţii din culise, iată, în fine, entuziasmul îndeaievea şi spontan, ce răbufneşte din străfunduri de pietate şi speranţă.
În faţa unei „ridicări pe scut” atât de imperioase, toţi eventualii candidaţi la scaunul prezidenţial (cu, singură, excepţia celui ce ar viza o restauraţie) s-ar cuveni să se pătrundă de sentimentul uzurpării, de jena propriei imposturi, ca şi, în caz de reuşită, de gustul unei efemere şi serbede izbânzi mediocre.
Conştient, şi eu, nu mai puţin decât, mai circumspecţi, mai sceptici sau mai meschini, alţi publicişti, că scurta vizită regală survine într-un orizont de aşteptare favorabil: al „iernii supărării noastre”, rămâne, totuşi, întrebarea: de unde, oare, ascendentul unui monarh fără de ţară, după nu ştiu câte decenii de silnic republicanism; de unde, maxima fervoare a capitalei României pentru un principe absent, discreditat de oficiali şi ignorat de cei mai mulţi, la simpla sa reapariţie, de nici trei zile, printre noi?!
„A fost? N-a fost?” se întreba, într-un sonet antimonarhic pe gustul anilor 50, un vechi tămâietor al celui ce era tatăl lui Mihai, făcându-se niznai de faptul că Bucureştii n-aşteptau (pe-atuncea, cu atât mai mult) decât să se comporte, iată, potrivit altui stih al său: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”.
Or, dincolo de exaltări misticoido-romanţioase, dacă e vorba să admitem o inefabilă carismă, aceasta, la un suveran, pe lângă darul ca atare al Providenţei: „gratia Dei”, şi sacramentul întronării, e cea a legitimităţii; şi ea-i îngăduie, ca astăzi, o revenire la ai săi după un timp indefinit, fără ca aura şi taina învestiturii iniţiale şi, deci, prestigiul majestăţii să sufere deteriorări, fără ca anii de absenţă să-i dea statutul unei umbre, al unui duh evanescent, al unui vag absenteist.
Sunt patruzeci şi cinci în cap, de când Mihai al României îşi poartă crucea prin surghiunuri, şi iată-l reîntors acasă ca şi cum ar fi plecat ieri!
Faptul că vizita aceasta, în subsidiar, e şi o lecţie de sobrietate şi ţinută, de cinste şi simplicitate, decurge din acelaşi nobil sigiliu al regalităţii.
Numai un rege, între alte mărimi ale acestei lumi, n-are nevoie să flateze mulţimile care-l aclamă, să cadă în demagogie, retorică, histrionisme, în ieftinul cabotinism al amatorilor de bisuri, tentaţi să-şi supraliciteze imprevizibilul succes. El singur nu e la discreţia opiniilor şi a umorii, fatal fluctuante, ale străzii; el singur nu-i un muşteriu al bursei popularităţii; el singur nu e populist, putând să fie popular.
Într-un regim al cantităţii, al votului universal(e), el singur, între inşii publici, nu poate fi un parvenit, după cum nu-i un arivist. Tot astfel cum numai un rege nu vede în premierul său un concurent la propria-i funcţie, un contracandidat posibil în următoarele alegeri. Numai un rege nu-i alesul al, îndeobşte, unei părţi: o jumătate, o treime, un sfert, a corpului naţiunii, indivizibil în principiu.
De unde, tocmai garanţia unei stabilităţi pe care o tot invocă, dar zadarnic, precarii noştri guvernanţi, lipsiţi, cum sunt, de orice credit, ca şi de autoritate, alta decât a forţei brute sau, mai subtilă, a minciunii ca diversiune, rea-credinţă, trucaj mediatic, cacealmale sau, baremi, mici găinării, – ca, între altele, aceea de a numi „neoficială” vizita unui personaj atât de reprezentativ, ce poate voiaja, să zicem, incognito, dacă doreşte, nu, însă, şi neoficial…
P.-S. Textul datează dintr-o zi de mai (a anului 1992), o lună dominată de verdele speranţei… Numai că, din păcate, la întrebarea lui Arghezi: „A fost? N-a fost?”, răspunsul e (ca, mai mereu, prin partea locului) „N-a fost să fie”.